Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Academia Română – 160

Acum un deceniu, când Academia Română a sărbătorit 150 de ani de la înființare, pe peretele din dreapta intrării în clădirea principală s-a montat o frumoasă placă de bronz, purtând inscripția „150 de ani în serviciul Națiunii Române”. O formulare de ținut minte și care, iată, se cere actualizată – iar acesta este adevăratul titlu al rândurilor de față: 160 de ani în serviciul Națiunii Române!

Voi contura, foarte pe scurt, semnificația acestei afirmații, reamintind câteva date din istoria instituției, folosind pentru aceasta Istoria Academiei Române (1866- 2016), Ediția a II-a revizuită și adăugită (peste 600 de pagini), publicată în 2016 de academicianul Dan Berindei (1923-2021) la Editura Academiei Române. Înainte de toate, voi relua însă două paragrafe semnificative din prefața autorului la această ediție a II-a.

„Academia își confundă în bună parte ființarea cu cea a României moderne. Dintotdeauna, ea a slujit știința și cultura, dar înainte de toate propria națiune. Drumul pe care a pășit nu a fost lipsit de piedici, dar totodată, mai ales în perioada începuturilor, alături de Academie au stat românii. Puține societăți similare s-au bucurat de atâția dăruitori, de la mari personalități la oameni simpli cu dragoste de țară, pentru ei Academia reprezentând unul dintre simbolurile acesteia. A avut, în același timp, chiar și în cele mai grele împrejurări, susținători în rândul unor conducători ai vremii și recunoașterea unei specificități și mai ales unei utilități. Academia a mai fost într-adevăr o punte către lume, ea însăși reprezentând și strângând știință și înțelepciune și întreținând legături cu lumea savantă, necontenit însă cu gândul locului propriei națiuni, care trebuia și trebuie afirmat pe tărâmul culturii și științei.

Înainte de toate, Academia Română s-a dedicat națiunii, acestei țări, le-a slujit cu dăruire ținând seama în primul rând de necesitățile și interesele lor și dorind totodată necontenit să le înfățișeze și să le afirme, ea însăși reprezentând o chintesență a elitelor unui neam în timpul unei perioade istorice.”

Istoria Academiei – „preistoria” ei, începuturile și devenirea în timp, până în zilele noastre – ilustrează consecvent și elocvent spusele dinainte. Trimit la volumul menționat pentru detalii (și pentru citatele care urmează), subliniez doar faptul că încă înainte de încheierea secolului al XVIII-lea au apărut „societăți filosofești și moralicești” și pentru „cultivarea limbii”, multe numindu-se „societăți literare”, propunându-și în primul rând și cu urgență realizarea unei gramatici și a unui dicționar, pentru a unifica limba română vorbită în toate teritoriile locuite de români, „covârșind” (spusa lui Ioan Budai-Deleanu) „toate dialectele și diferitele noime ale cuvintelor”. Asemenea inițiative iluminate – să ne reamintim că secolul al XIX-lea a fost supranumit „al națiunilor” – au apărut în toate provinciile românești ale vremii, conștientizându-se faptul că limba ne definește și ne unește. Spunea George Sion, la 1860: „A înălța morala unei națiuni este tot atâta, ba încă și mai important ca ideea de a spori armata”. După Unirea Principatelor, pe vremea lui Cuza, lucrurile au avansat mult, încât în aprilie 1866 Locotenența Domnească a semnat documentele de înființare a Societății Literare Române. Un an mai târziu, aceasta a devenit Societatea Academică Română și, din 1879, după cucerirea Independenței, s-a numit Academia Română, „Institut Național”, instituție „solidă, autonomă, eternă și fără nicio grijă de fluctuațiunile politice”, având prin legea inițială obiectivul de a se îngriji de „cultura limbii și a istoriei naționale, a literaturii, a științelor și frumoaselor arte”.

De subliniat că, încă de la înființare, Academia Română, prin precursoarea sa de la 1866, Societatea Literară, a fost a tuturor românilor, a premers, a anunțat și a pregătit Unirea propriu-zisă, politico-administrativă: printre membrii fondatori sau chemați să facă parte din înaltul forum s-au numărat nu numai personalități din Principatele Unite, ci și din Ardeal, Basarabia, Bucovina, Banatul Sârbesc, de la sud de Dunăre. „Detaliul” este important și, sper, premonitoriu, pentru că „această lecție istorică își păstrează și acum actualitatea” – am citat din Apelul către oamenii de știință și cultură din România și Republica Moldova adoptat pe 15 ianuarie de Academia Română și Academia de Științe a Moldovei, în prelungirea chemării la „identitate și unitate națională” pe care cele două academii au lansat-o pe 30 decembrie 2025, documente în care se vorbește, repetat deci, despre „dispariția de facto a hotarului artificial de-a lungul Prutului”. Recentul Apel se încheie cu „speranța că ecourile” lui „vor contribui la asumarea unor decizii corecte de către factorii politici” din cele două țări române. (Titlul declarației din decembrie amintește de istoricul deja Apel al academicienilor din februarie 2017, care, între identitate și unitate națională, conținea în titlu și cuvântul suveranitate, tot mai popular acum prin lume, dar care a provocat atunci, și încă mai provoacă, fibrilație mercenarilor globalismului agresiv-utopic, confundând sofistic un ism politic cu nevoia firească și productivă de suveranitate națională.)

Ca acești mercenari să nu se mai simtă excitați din nou, am închis remarca dinainte între paranteze, dar reiau „la vedere” jurământul-autoblestem cu care se încheia Apelul cel vechi: Așa să ne judece viitorul! (alternativă la obișnuitul Așa să ne ajute Dumnezeu!, știind că Dumnezeu este îngăduitor, viitorul niciodată…). Și închei prin a relua, la ceas aniversar, urarea din finalul prefeței acad. Dan Berindei la Istoria Academiei (cu sugestia de a alătura Academiei și România):

Vivat, crescat, floreat Academia!