Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Voluptatea terorii și experimentul Milgram

Scriu aceste rânduri pe la mijlocul lunii februarie, se pare că vine și primăvara (cam devreme), și sfârșitul pandemiei (cam târziu). Nu știu cum vor arăta lucrurile peste o lună, când se va tipări revista de față, sper că nu numai pandemia, ci și „convoaiele libertății” să fie istorie atunci. La fel ca vreo doi-trei șefi de state care-mi motivează titlul…

Termenul „teroare” poate părea prea tare, dar nu găsesc altul care să se potrivească unei bune părți din măsurile luate de-a lungul și de-a latul planetei, din Canada până în Noua Zeelandă, cu trecere prin Franța și Austria. Acestea și încă altele suportă o asemenea calificare, ca să nu mai amintesc de detalii mai recente, gen câinele din Amsterdam, agresarea celor care îi ajutau pe camionagii din Ottawa, amenzile pentru nevaccinați din mai multe țări. Păstrez termenul „teroare” și pentru că stă sugestiv în pereche cu vecinul „voluptate”. M-au intrigat dintotdeauna natura umană, motivația gesturilor, adesea aberante, pe care persoane aparent normale le comit. Găsesc explicații logice, citesc explicații psihologice, dar tot sunt derutat. Știu că puterea corupe, dar să faci din exercitarea agresivă a puterii o obișnuință, o sursă de satisfacție, o voluptate, atinge deja maladivul. Știu și proverbul chinezesc care spune că „dacă ești călare pe tigru nu mai poți să te dai jos”, iar șefii de state și consilierii lor medicalo- „științifici” (niciodată știința nu a fost mai abuziv folosită ca instrument de propagandă și niciodată nu a fost compromisă mai mult) chiar sunt călare pe tigru. Mai devreme sau mai târziu, cineva, oamenii de rând, justiția, se va întreba cum a fost cu „protocoalele” de tratament oficial, cu demonizarea tratamentelor neoficiale, cu bulversarea sistemului sanitar, cu „protejarea” bătrânilor prin închiderea în casă, cu degringolada din economie, cu „boosterele” care au boosterizat conturile producătorilor de vaccinuri. Nu spun că măsurile sociale de prevenție nu au fost utile, că vaccinarea nu este utilă, dar… est modus in rebus, există o măsură în toate. Iar dincolo de măsură miroase a paranoia, a afaceri nerușinate, miroase a crimă chiar.

Dar mai găsesc și alte explicații ale voluptății terorii la nivelul de sus al deciziei. O privire scurtă pe hartă suprapune, deloc surprinzător, țările cu exces de restricții cu țările conduse de șefi de stat cu diverse tipuri de frustrări – minoritari din varii puncte de vedere, cu probleme matrimoniale, progresiști/neo-marxiști (aberoizi le- aș zice mai sugestiv), mai toți tineri. Psihologic gândind, este de așteptat ca un minoritar frustrat (indiferent în ce sens e minoritar sau frustrat) să aibă un „dinte” împotriva majorității, chiar complet inconștient, dar de la „părinte I, părinte II” până la, sar pe alt meridian, hlizeala care însoțea mărturisirea că el vrea „să-i enerveze pe nevaccinați” parcă e prea mult.

Viitorul nu uită și nu iartă, orice politician știe, sau ar trebui să știe, asta…

Cele spuse par a-i exonera cumva pe „șefii cei mari”, explicându-le gesturile prin automatisme psihologice. Și mai mult îi exonerează rândurile care urmează: cel puțin la fel de vinovați îi consider pe cei din „eșalonul doi”. Consilierii, „comisiile de specialitate”, medicii, mai ales (dar nu numai) cei de vârf. Plus „formatorii de opinie”, guralivii atoateștiutori de la TV. Aici trimite partea a doua a titlului. Experimentul Milgram, de pe la începutul anilor ’60, privește obediența individului în fața autorității, chiar și atunci când autoritatea cere acțiuni care contravin principiilor morale. Căutați pe internet și vă veți cutremura: peste 60 de sută dintre indivizi au răspuns comenzilor celui care organiza experimentul de a administra șocuri electrice până la uciderea partenerului de experiment (evident, un actor care nu pățea nimic de fapt). Ipoteza că doar câteva procente vor face asta a fost dramatic contrazisă. Ascultarea oarbă a autorității face monștri și din oameni presupus normali. Tăcerea, compromisul, obediența, având poate și alte motivări, mai terestre decât cele sugerate de experimentul Milgram, au lăsat să se manifeste libere, ba chiar au promovat, fanteziile ranchiunoase ale liderilor, care s-au jucat de-a dictatorii doi ani și mai bine. Cu atât mai cu succes, cu cât ei au fost mai progresiști și cu cât poporul „din subordine” (!) a fost mai „educat”, obișnuit să strige jawoll după fiecare „indicație prețioasă” a statului (apropo de discuția de data trecută, despre relația stat-cetățean). Noi, esticii, suntem „vaccinați” la asemenea indicații, dar cât ne vor mai ține „anticorpii”?…

Evident, nu culpabilizez pe nimeni (poate doar pe alegătorii de pretutindeni, care bine știu și mereu uită că se aleg cu ce aleg). Îl avertizez însă pe „omul de rând” să fie mai lucid și îi rog pe toți, până „foarte sus”, măcar să învețe din această pandemie cum ar trebui să se poarte atunci când (probabilitatea este unu, nu e vorba dacă, ci când)… pangolinul, săracul, ne va încerca cu un nou virus…

P.S. (adăugat în corectură): Multe dintre cele spuse se aplică, mutatis mutandis, și în cazul războiului din Ucraina...