Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Etichetopatia

Mă grăbesc să preiau rugămintea Poetului, „Tu, iartă-mă, limbă română!”, vinovat simțindu-mă pentru chinuita construcție din titlu, dar am dorit să concentrez într-un cuvânt un rezumat al rândurilor care urmează. Se sugerează o boală, molipsitoare chiar (iar aici mi se pare a se ascunde aspectul cel mai grav, pentru că duce la o veritabilă pandemie), aceea de a pune etichete, agresiv-minimalizatoare, se-nțelege. Porecle ar fi cuvântul cel mai potrivit, dar „poreclitopatia” ar fi și mai greu de pronunțat-acceptat.

Toate revoluțiile – cele victorioase, desigur, pentru că cele eșuate nu se numără – încearcă să facă tabula rasa din starea dinainte. De-a lungul vremii, cu sabia, ștreangul, ghilotina, glonțul, gulagul, canalul, închisoarea. A se observa „rafinarea” mijloacelor, eficientizarea (în sensul strict economic: efect supra efort…). În paralel (și direct proporțional cu zisa „rafinare”), s-a perfecționat discursul, de la urlete și comenzi militare la manifeste, condamnări juridice (respectiva zeiță fiind legată la ochi, firește), delațiuni, incriminări publice – și am ajuns (era gata să spun „am evoluat”) până la etichetări. Cele din vremea instalării comunismului, la noi și peste tot la fel, erau echivalente cu delațiunile, iar acestea cu condamnările. „Dușman al poporului”, „exploatator burghezo-moșieresc”, „chiabur” – ca să aleg numai trei dintr-o listă mult mai lungă, pe care am început s-o uităm (câți își mai amintesc de „titoist”?) – erau suficiente să aducă după ele cătușe, procese cu sentința știută dinainte, deportări, închisoare.

Puterea, virtuală în sine, zdrobitoare uneori prin consecințe, a cuvântului. A cuvântului ales din lista de etichete cu funcții violent-acuzatoare, letale în contexte potrivite. Nu e nimic nou (Eminescu a fost eliminat din viața politică și din gazetărie prin asocierea etichetei de nebun), dar ultima „revoluție”, chiar dacă nu (mai) este numită astfel, cea care a schimbat schimbarea, readucând (se spune) capitalismul pe meleagurile noastre, continuând cu „revoluția” progresist-globalistă, în plină și agresivă desfășurare, pentru că a trecut „moda” ghilotinei și reeducării piteștene, pune mare preț pe cuvintele-ciomag. La vremea societății informaționale, a comunicării, deci a manipulării, puterea cuvintelor este tot mai mare – cel puțin în direcția corozivă. A se observa nu numai turația și decibelii participanților la „dezbaterile” de la TV, ci mai ales termenii folosiți, iar acest lucru este și mai relevant în presa scrisă, inclusiv pe internet. Nu mă refer la cuvintele de la marginea dicționarului sau de dincolo de dicționar, ci la etichetele cu rol distructiv. Cred că e nevoie de un colectiv multidisciplinar pentru a clarifica fenomenul: lingviști, psihologi, psihiatri, sociologi, politologi etc.

O listă scurtă, de ultimă oră, amestecând „dulcegării” de tip „nostalgic, eurosceptic, expirat” cu vocabule-sentință, precum „extremist, legionar, putinist”, între cele două limite plasându-se, dar migrând într-o parte sau alta, în funcție de dicție (egal: de cât de injectați sunt ochii vorbitorului), adjective de tipul „naționalist, suveranist, iliberal”. Evident, definițiile nu sunt cele de dicționar, la fel ca multe alte cuvinte, și acestea s-au pervertit „contextual”. În același peisaj întâlnim „loviturile generice”, la adresa celor care nu sunt de față – „idiot” și „imbecil” sunt cele mai frecvente.

Sunt mai multe sursele acestei degradări a limbajului mass-mediei: „s-a dat liber” la vorbit cum ne vine la gură; „lupta electorală” permanentă cultivă stilul agresiv; calitatea vorbitorilor de „pe sticlă” este parcă tot mai precară; oengismul presupune combativitate, nu numai pentru a justifica banii comanditarului, dar și pentru că agresivitatea este probabil antrenată în „școli” de „plutoane de execuție verbală”, apoi imitată de snobi și frustrați.

Revin însă la sufixul din titlu, pentru că în sufix stă, de fapt, punctul de plecare al acestor rânduri. De câte ori ați auzit cuvântul „dacopat”? Mie mi s-a întâmplat de multe ori. Îmi reprim „urticaria” și trec mai departe atunci când îl emite un oengist dacofob, un mercenar antiromânist, care are sarcină să se opună, cât îl țin puterile și cât îi impune contractul de angajare, tendințelor naționalist-identitare, tradiției, istoriei, pentru că de aici mai e doar un pas până la suveranism, patriotism, întrebarea „ce-ați făcut din țară?” și altele asemenea care dau bătăi de cap corporatocrației mondiale, banului, intereselor. (Am auzit de curând o vorbă mare: ce blestem pe noi să avem atâta aur! Putem adăuga: petrol, gaz, sare, apă, metale rare, cernoziom, mare și Dunăre, păduri și Deltă și încă altele… Ce blestem că suntem bogați…) Sufăr însă la propriu când aud bicisnica vocabulă din gura unor oameni respectabili, de calitate, care nu au voie să fie derizorii, superficiali, suficienți. Una este ignorarea din lipsă de interes sau timp, contrazicerea, critica, negarea argumentată, alta este execuția sumară, printr-o poreclă. Coborârea. (Auto)Descalificarea. Plus că, și asta este și mai trist, amintitele persoane respectabile fac în felul acesta, inconștiente, treaba activiștilor antiromâniști, a hliziților năimiți.

Am asistat odată la o scenă în care cineva din public a sugerat/reproșat unui vorbitor că, în urma celor pe care le spusese mai devreme, ar putea fi considerat dacopat, iar cel de pe scenă a răspuns senin cu ceva surprinzător: „Ce este rău în a fi bolnav de dragoste pentru daci?” Dezarmantă întrebare, nu-i așa?...