Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Complicele meu, Urmuz

Scrierea editorialului este unul dintre cei mai delicați pași din realizarea revistei. Pentru că este o operațiune lunară (îndatoririle periodice sunt stresante, nu-i așa?), pentru că e vorba despre prima pagină, pentru că așa m-am obișnuit, să iau foarte în serios unele lucruri. Plec de la premisa (poate fi falsă, dar asta nu mă ajută) că și cititorul ia în serios editorialul – cititorul propriu-zis și de bună-credință, deopotrivă cu cel care are sarcină să citească și eventual să și scrie despre ceea ce citește.

Din mai toate aceste puncte de vedere, Anul Urmuz 2023 a fost/este ca o mană cerească: ori de câte ori mă bântuia un subiect „presant”, dar incomod, l-am evitat apelând la Mitică. Am problema asta și acum, voi proceda la fel.

Subiectul presant și deloc convenabil este războiul din Ucraina. Cum să scrii despre așa ceva fără să-ți rupi penița (mă rog, tastatura)?! A început ca operațiune specială, continuă ca război local, dar cu participare – tot specială, adică deghizată în „ajutoare neletale” – de la Nipru la Potomac! Al Treilea Război Mondial, etapa „pe teren neutru” și propagandistică. Încă nedeclarat oficial, dar conturat de purtătorii de cuvânt ai „competitorilor” și de comentariile puținilor observatori lucizi și neangajați. Și, cu fiecare zi, tot mai riscant.

O mică sistematizare preliminară este utilă (și suficientă pentru discuția de față). Războaiele au, în principiu, vreo patru paliere: pe teren, pentru combatanți și civili; pe hărți, pentru strategi și analiști, fie ei profesioniști sau amatori; la nivelul conturilor bancare ale profitorilor; în cărțile de istorie.

Nimic nu justifică, nimic nu iartă războiul ca faptă. Oameni uciși, oameni răniți, militari și civili laolaltă. Copii, tineri, bătrâni, bărbați și femei de-a valma. Moarte. Sânge. Suferință. Plus distrugerile. Case, fabrici și spitale dărâmate, arse. Moloz, fiare. Iadul pe pământ, un păcat de neiertat, un păcat de iad pentru cei care pornesc războaie. Oameni ne-oameni. Punctum, vorba Eminescului.

Sar pe palierul al patrulea și-mi reamintesc că istoria o scriu învingătorii. Atunci când există așa ceva… Tragică așteptare, dar nu la fel de tragică precum posibilitatea ca al patrulea război mondial să folosească arcul cu săgeți, așa cum prezicea un fizician participant la realizarea bombei atomice. Am ajuns iarăși să discutăm despre posibilitatea de a distruge, dacă nu planeta, măcar civilizația umană, prin folosirea armelor nucleare.

În așteptarea cărților de istorie, rămâne curiozitatea, deloc nevinovată, legată de palierul al treilea, care multe lucruri poate explica, unele greu de înțeles la vremea faptelor, rămânând în sarcina istoricilor. După covidenia de acum un an-doi, au apărut pe ecrane – și au și dispărut repede – liste de noi miliardari, cu banii câștigați din viroza planetară devenită afacere planetară (atenție, nu fac niciun proces de intenție, chiar dacă simpla menționare a ideii de afacere poate părea o sugestie în acest sens). Aș propune însă un pariu, dacă aș avea cui, cum că ucrainenia bate covidenia la numărul de noi miliardari, dar nu se va putea verifica niciodată rezultatul pariului. Vaccinuri și alte cele ținând de „intendența medicală” au fabricat doar câteva firme mari, că de aceea li se zice Big Pharma, la intendența militară participă jumătate din planetă: tancuri și drone, rachete și mercenari, petrol și gaz (eventual lichefiat), grâu și zahăr, migranți și „întărirea flancului estic”, deminarea, decontaminarea și reconstrucția de după război… Unii produc, alții cumpără. Pentru a folosi în Ucraina, deci pentru a consuma imediat, sau preventiv – banul să circule (pardon: să ajungă acolo unde trebuie)!

Ne rămâne, generos, palierul teoretic, informațional. Hărțile și cărțile. Nu avem acces (decât când vor ei, iar atunci o fac în scop propagandistic) la hărțile planificatorilor, la scenariile posibile sau probabile, dorite sau deja puse la cale, ale Marilor State Majore ale armatelor și ale CEO-urilor corporațiilor, vedem doar „formatorii de opinie”, coloneii și generalii de la TV, uneori politicieni – activi sau foști, mai rar, analiști veritabili ai geopoliticii. „Formatorii” sunt totdeauna propagandiști previzibili, maniheiști, tonomate, cum inspirat le zicea un cunoscător, militarii sunt mai reținuți și mai tehnici, uneori prea tehnici, politicienii mai scapă și comentarii de bun-simț, analiștii mai mult nu apar, pentru că pot spune lucruri „neconvenabile”. Cei de pe urmă mai și scriu, dar impactul este neglijabil.

Mă gândesc la analiști și deschid o carte. Se numește Geopolitică și geostrategie, este scrisă de Alba Iulia Popescu, conferențiar la Colegiul Național de Apărare, a apărut în 2021 la Editura Top Form, București. Autoarea a publicat mai multe cărți-manual cu subiecte înrudite, știe ce spune, iar în carte chiar le spune. Lucid, profesionist, documentat – apreciam undeva că este o carte cât un raft de bibliotecă. Nu intru în detalii, extrag doar câteva idei despre ceea ce se întâmplă în Ucraina. Și, simplific, se întâmplă ceea ce anunța S.P. Huntington încă de pe la jumătatea anilor 1990: ciocnirea civilizațiilor, de data aceasta într-o „zonă pivot”, așezată pe o falie confesională, pe o graniță între catolicism și ortodoxie. Se poate vorbi, și chiar s-a vorbit, și despre o falie globalizare-suveranism, progresism-tradiționalism.

E câte ceva din toate, dar sintagma-cheie este „zonă pivot”. Huntington vorbea despre o falie confesională și în Transilvania, dar autoarea cărții îl contrazice, falia e mai spre răsărit, mult mai complexă, iar istoria recentă îi dă dreptate, cu concursul… intereselor economico-strategice, accentul nemaifiind pe religie: de vreo câteva decenii, Occidentul „civilizat” (ca multe alte cuvinte cu semantică aparent bine consolidată – dar mai mult prin propagandă – și acest termen trebuie redefinit cu grijă, ori de câte ori îl folosim, de aceea îl așez între ghilimele) a tot făcut „pași”, prin lumea arabă, prin Europa de Est, prin sudul a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Primăveri spontane bine organizate, maidane colorate, fibrilație oengistă. Sub steagul democrației, drepturilor omului, pluralismului și incluziunii, corectitudinii politice, dar, la modul practic, discret sau la vedere, de mână cu NATO, UE și cu corporațiile de tot felul. Nu mai menționez serviciile de informații, sunt uniform distribuite peste tot. Nu mai menționez „forța obscură”, forumuri mondiale și familii multimiliardare, umbra lor plutește uniform peste tot. Imaginând planuri de lungă durată, pentru că așa cum China (abia acum o numesc, dar trebuie avută constant în vedere) are un plan de o sută de ani (vezi cartea americanului Michael Pillsbury Maratonul de o sută de ani. Strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere globală, tradusă la Ed. Niculescu, 2020; apropo: secretul lui Polichinelle…) de a ajunge hegemon mondial, așa cum Testamentul lui Petru Cel Mare, apocrif sau nu, asta nu contează, dă de trei secole frisoane Europei, la fel, Occidentul „civilizat”, de mână cu NATO, UE, serviciile și corporațiile, trebuie să aibă planuri cu bătaie lungă în timp și pe hartă: s-a spus, chiar dacă doar în treacăt, că lupta pentru Kiev țintește de fapt spre Moscova, pentru că pe acolo trece drumul spre Beijing!... Formulări cu tentă literar-gazetărească? Poate, dar tare plauzibile. Pentru că e mereu nevoie de resurse, de piețe de desfacere, de forță de muncă ieftină.

Între timp, pe teren mor oameni, curge sânge, se dărâmă case și școli… E singurul lucru sigur. Iar lucrurile sunt abia la început. Dincolo de asta, miliardarii și săracii, politicienii și militarii, oligarhii și mercenarii, inflația și crizele, manipularea, minciuna. O comedie tragică. Putin regretând probabil că nu și-a terminat treaba în 2014. Biden, cel mai puternic om al planetei, împiedicându-se pe scenă, pe scara avionului, pe iarbă, anunțând că vrea să mai obțină un mandat de cel mai puternic om al planetei. Europa, impecabil coafată, zâmbind autist, confirmându-și vocația de pierzător de serviciu. China, jucând GO pe harta lumii și zâmbind confucian. Zelensky, în tricou verde, câștigând Eurovisionul, așteptând și un Oscar pentru rolul de prezentator TV pe care este pus să-l joace. Și, parcă întâmplător contemporani cu toți aceștia, politicienii români, ca niște broaște mici, într-o baltă mică, broscăind încet, să nu le audă berzele care se rotesc pe deasupra pădurii.

Dacă mi s-ar permite (vorba vine, pentru că totul este permis la vremea noastră, a regulii lipsei de reguli), aș mărturisi cum văd eu încheierea cea mai convenabilă a „cestiunii ucrainene”, pentru lume în general, pentru noi în particular, cei grănițuiți (acad. Al. Surdu) de mai toți vecinii: un conflict înghețat, fără învinși și învingători (ambele părți putând să se considere, urmuzian, și una, și alta), care să-i țină ocupați, măcar câteva decenii, pe toți cei implicați, localnici sau transatlantici deopotrivă, ba chiar și pe extrem orientali. Altfel, rostogolirea într-o parte sau alta a conflictului nu va face decât să mute frontul. Moartea și distrugerea adică. Iar un învingător, de-ar fi, și oricare ar fi acela, ar căuta în apropiere noi învinși, că pretexte și ambiții există prin zonă. Un fel de șah etern, cam ca în peninsula Coreea, iar, între timp, cine știe, poate omenirea se va ilumina, va avea o revelație, va veni Mesia sau, Doamne apără și păzește, va apărea un inamic comun, dinspre Marte, dinspre AI, care să o unească…

Ei, vedeți ce-mi trece mie prin cap când mă pregătesc să scriu editorialul pentru numărul din august al revistei, vedeți ce-mi apare mie ca fiind subiect de primă pagină, dar incomod? Cum să pun așa ceva pe hârtie, cum să pun așa ceva în revistă?!... Iar până în august multe se mai pot întâmpla.

Mă refugiez, prin urmare, în spatele lui Urmuz și-l iau din nou părtaș.

Pelicanul sau babița – Biden sau Zelensky – Putin sau Prigojin…