Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Omul nou – om resursă

O altă formulare a „egalității” din titlu este omul nou = sclavul de tip nou. Sună un pic exagerat, dar despre asta e vorba, ba poate chiar mai mult. Am mai vorbit în altă parte, când priveam istoria „de sus”, despre nevoia umanității (a unei părți din aceasta) de resurse, forță de muncă și piețe de desfacere. Sclavul tradițional era folosit mai ales ca forță de muncă (eventual ca gladiator, soldat etc., dar tot cam aia este). Sclavul modern, rezultatul unui „sclavagism de catifea”, în mare măsură liber consimțit, este de altă natură, mult mai complexă, și este resursă din mai multe puncte de vedere.

Sintagma om nou a fost folosită pentru prima dată, se pare, de Apostolul Pavel, la începuturile creștinismului, numind omul lumii noi, creat „după chipul și asemănarea Domnului”, omul îndumnezeit, subiect al Decalogului și al credinței, speranței și, peste toate mai mare, al iubirii.

Înțelesul a fost total răsturnat ulterior, la vremea Renașterii și Iluminismului, împins spre raționalism, materialism, „eliberarea de zei”, cu revenirea explicită în uz a termenului la vremea comunistă. De fapt, preocuparea pentru crearea unui asemenea om s-a generalizat în secolul XX, „cel mai scurt dintre toate…”, mai întâi în partea de lume dominată de marxism și nazism, dar și în deceniile din urmă, post-naziste, post- comuniste, cunoscute drept consumerist-globalizatoare. Prolii lui Orwell sunt prototipul literar, prin propagandă tenace subjugat până la fanatism Fratelui mai Mare; omul muncii din țările socialiste era menit a deveni „om nou” prin „reeduca-re” (trecând și prin experimente criminale, cum a fost cel de la Pitești). Lucrurile sunt, desigur, mai complicate. Revoluția Franceză de la 1789, Revoluția Bolșevică de la 1917, ba chiar și Revo/Loviluția din decembrie 1989 au încercat mai întâi și, în oarecare măsură, au și reușit, să elimine „omul vechi”, aristocrație, nobilime, „burghezo-moșierime”, „național-comuniști”, folosind ghilotina, glonțul, închisorile și canalul, mai recent, cuvântul menit să anihileze, manipularea. După care, a început reeducarea celor meniți a ajunge resurse. Propaganda/minciuna, cu cât mai grosieră, cu atât mai eficientă (în romanul lui Orwell, dar și la Goebbels, Lenin, Stalin și descendenții lor), „nouvorba”, limbajul de lemn care spală creierele, cu continuarea directă în corectitudinea politică din ultima jumătate de secol, de azi și, probabil, pentru încă o scurtă perioadă. Se adaugă „legarea de scaun”, de locul de muncă, prin împrumuturi, „sechestrarea în prezent” despre care vor-beam într-un text anterior, viața într-o metropolă. (Dacă ați zburat vreodată cu avionul pe deasupra unui oraș mare, dimineața sau după-amiaza, cu siguranță ați observat șirurile nesfârșite de mașini care vin dinspre suburbii în zori și se întorc seara; ele duc la „locul de muncă” milioanele de proli moderni constrânși la o viață de o repetitivitate de automat finit determinist.) Se adaugă „închiderea în bulă”, fie ea bulă Facebook sau de altă natură, cu limitarea drastică, dacă nu și selectarea interesată a informației disponibile (s-a inventat și un termen specific, parcă anunțând o nouă specie, omul-rețea, mai anglofon spus, nețianul).

Resurse de ce fel? Forța de muncă este doar o ipostază. „Omul nou” este însă și consumator, iar asta e la fel de important ca munca pe care o face; el produce, el cumpără, profitul merge la… „proprietarul” celor două resurse, la „patronul capitalist” (nu știu cum să-l numesc altfel, nici nu am loc aici pentru a nuanța). Și mai este și alegător, o altă ipostază fără de care establishmentul și-ar pierde legitimitatea, s-ar prăbuși pur și simplu (mai ales dacă votanții, suporterii unui partid, demonstranții de stradă sau pe web ar deveni suficient de lucizi). Și, se mai pot adăuga situații în care oamenii sunt folosiți ca resurse – prostituția este un prim exemplu la îndemână.

Cine sunt beneficiarii? Nu caut răspunsul înspre conspirații mondiale, mai mult sau mai puțin oculte, nu cred până nu le văd, ci mai degrabă cred într-o sincronizare pernicioasă a unor interese dintre cele mai diverse, dar care conlucrează, coordonat uneori sau doar concomitent, în a influența evoluții/procese care le sunt folositoare: corporații transnaționale, adesea mai bogate–puternice decât multe state, guverne, cu precădere ale unor defuncte imperii mereu încercând să revină pe hartă, cu un nivel mai jos – partide, servicii/laboratoare, ONG-uri, transversal peste toate acestea și folosiți pentru propagandă – filosofi și economiști, școli filosofice și economice (decăzute în școli ideologice). Într-o altă formulare – o „boală de creștere” (ori bătrânețe?) a omenirii, așadar, inevitabilă (mai ales că acum și mijloacele practice de a produce „oameni noi”, cu largul lor concurs, s-au diversificat-eficientizat atât de mult, iar „victimele” și-au pierdut nu numai rezistența, ci, în mare măsură, și discernământul).

Un „analist politic” estima undeva că în România actuală cam două treimi dintre cetățeni sunt/suntem „oameni noi”. Nu știu cum se poate evalua proporția respectivă, dar aș pune o între-bare „ortogonală”, la fel de grea, dar mai importantă/educativă, pentru că nu ne mai dă posibilitatea să ne refugiem în treimea „supraviețuitoare”: cât la sută din fiecare dintre noi este „om nou”? Vă sugerez să nu vă grăbiți să fiți prea optimiști…