Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Nevoia de recatehizare

Titlul este menit să atragă atenția, mai mult sugerând decât afirmând, ba chiar impunând fără dezbatere o constatare-concluzie. Iar prefixul re- presupune măcar o catehizare anterioară, cu termenul fiind, la nivel de dicționar, restrictiv (principii religioase, dogmă, induse prin întrebări și răspunsuri etc.), operațiune considerată irosită între timp. Am însă două lucruri precise în minte: să reamintesc un eveniment cultural care a avut loc la începutul lunii martie în Curtea de Argeș, lansarea academică la propriu a volumului Catehism filosofic de ÎPS Calinic Argeșeanul, ediția a doua, revizuită și adăugită (2026), și, plecând de aici, să aduc vorba despre re- catehizarea/spiritualizarea lumii, că mare nevoie are lumea de așa ceva. Ilustrez indirect diagnosticul, făcându-mi-l complice pe autorul cărții, colecționând, chiar dacă scoase din context, citate semnificative care trimit mai degrabă la cuta dintre sprâncene decât la zâmbetul său înțelegător, atoateiertător.

Mai întâi, faptele: sala mare a Centrului de Cultură și Arte „George Topîrceanu”, 4 martie. Pe scenă, încadrându-l pe autor, acad. Ioan-Aurel Pop, atunci, președinte al Academiei Române, acad. Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei, Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, părintele prof. univ. Nicolae Brînzea, printre aceștia și… „filiala Curtea de (la) Argeș a Academiei Române” – un mod ocolit de a spune „subsemnatul”; a moderat întâlnirea directorul general al Muzeului Literaturii Române, dl Ioan Cristescu. Cuvântul acad. Ioan-Aurel Pop a fost reluat în numărul din luna iunie al revistei, cel al acad. Mircea Dumitru apare în numărul de față, vor mai fi reluate și altele – între timp va apărea și un frumos volum, texte și imagini, dedicat întâlnirii, realizat sub egida Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.

Cartea Catehism filosofic este remarcabilă din multe puncte de vedere, începând cu amploarea proiectului: baleierea a două milenii și jumătate de filosofie, din antichitatea greco-chineză până în zilele noastre, evaluându-i pe filosofi cu măsura intransigentă a Cărților Sfinte – cuvântul-înainte al scriitorului Adrian Alui Gheorghe rezumă sugestiv: „Calea, Adevărul și Viața, în lumina filosofiei și credinței”. Zeci de filosofi, sute de cărți, o muncă imensă, un rezultat pe potrivă. Selecția nu este deloc „părtinitoare”, sunt „convocați” înaintea înaltului prelat atât filosofi creștini sau ale căror idei au fost încorporate ulterior în învățătura creștină, cât și filosofi materialisto- atei sau care au fost revendicați de ideologiile de această orientare. Între/printre aceștia, filosofi pur și simplu, iubitori de înțelepciune, cum îi dezvăluie etimologia. Cu o seninătate seniorială specifică și cu umorul tonic pe care bine i-l știm, autorul preia idei, citate, compară, laudă uneori („strașnic filosof”), veștejește alteori – nu dau exemple, cititorul este sfătuit să meargă direct la sursă. În orice caz, cantitatea de informație este impresionantă, iar prin genul acesta de abordare suntem beneficiarii unui dublu catehism, spuneam asta și pe 4 martie: catehizându-ne filosofic, ni se ține, implicit, prin argumentele care nu-i confirmă pe unii filosofi, dar și explicit, prin sublinierea părerilor acceptate ale acestora, o continuă lecție despre fundamentele creștinismului, o catehizare propriu-zisă, de dicționar, religioasă deci.

Las însă cartea în seama cititorului și, cum spuneam, încerc să-l atrag într-o direcție mai apropiată de preocuparea paginii de față, una istorico-moralizatoare. Rămânând ferm pe teren filosofic și plecând de la reamintirea uneia dintre cele mai mult citate – înălțătoare ca intenție și formulare, dar nocivă prin consecințe! – afirmații a unui filosof: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Protagoras, filosof grec, vreo cinci secole înainte de Hristos. Au reluat-o dramaturgii din vechime, au dus-o mai departe Renașterea, iluminismul, umanismul, nominalismul, au ridicat-o pe „culmi nebănuite” comunismul și progresismul contemporan, toate ismele care l-au împins pe om pe soclul otrăvit de „stăpân al naturii”, în descendența maimuței, spre animalul bucuros de animalitate, departe de Cer, rupt de transcendență. Nu e vorba de biologie și evoluționism aici, ci de atitudine, psihologie, hedonism, de căderea în țărână. Ireversibilă de la un loc încolo. Vai, vai, omului! Căci scrie ÎPS Calinic la pagina 37 din carte: „Să nu luăm în serios însă povestea lui Protagoras. Uneori, omul este «măsura tuturor inepțiilor»!” Una dintre acestea îi aparține „zbuciumatului Nietzsche”, „minte multă, dar nu toată bună”, dar nu aș contrapune-o simplu lui Protagoras înainte de a o citi cu atenție: „Omul e doar o funie întinsă între bestie și Supraom – o funie peste un abis.” (pag. 364) Între cei doi, o constatare generală prilejuită de Henry David Thoreau, cel cu Nesupunerea civică: „Stările sociale au bântuit lumea, dintotdeauna! Imperfecțiune și boală grea pe umerii popoarelor!” (pag. 342) Și Marx, desigur, a cărui celebră frază „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!” este „tradusă” semnificativ: „Deci lucrători după putere și mâncători, tot după putere!” Iar la pagina 274, găsim un citat din Giambattista Vico valorând cât un eseu: „Oamenii caută, la început, necesarul, apoi pândesc folositorul, apoi iau în seamă comodul, mai departe se bucură de plăcere, pe urmă se moleșesc în lux și, în cele din urmă, înnebunesc risipind. Natura popoarelor înainte era crudă, apoi a fost severă, blajină, delicată și, în cele din urmă, coruptă.” QED, aș încheia sentențios.

Se spune că atunci când citim o carte, împrumutăm din înțelepciunea autorului ei. ÎPS Calinic a împrumutat din înțelepciunea autorilor unui întreg raft de bibliotecă, filosofii a două milenii și ceva, iar acum, noi, cititorii acestei cărți, avem prilejul- privilegiul de a împrumuta din împrumut. Dar din dar se face Rai, spune o vorbă veche.