Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Pornind de la o fotografie

Este vorba despre o fotografie primită cu ceva timp în urmă de la domnul academician Ioan-Iovitz Popescu, reprodusă la pagina 15 a revistei, din care ne privesc sever, cum altfel?!, mai mulți profesori ai Universității din Cernăuți, din anii 1923-1924, doi dintre aceștia, profesori și la București. De fapt, fotografia nu a făcut decât să-mi reamintească o observație mai veche: în vremea interbelică, profesorii universitari, marii profesori și oameni de știință cu poza în dicționare, obișnuiau parcă să-și schimbe locul de muncă și de trai, la mare distanță, între București și Cluj, Iași, Timișoara, de pildă. E adevărat, și în ultimele decenii există asemenea „osmoze”, dar între universități mai apropiate, între București și Pitești, Craiova, Târgoviște.
Fotografia menționată aduce însă două nuanțe în plus la observația dinainte: adaugă Cernăuții la destinațiile frecventate și se referă la perioada imediat următoare Reîntregirii. Era vremea când se lucra, conștient și cu responsabilitate, la consolidarea României Mari. După Unire, se lucra la unificare (ca exemplu ilustrativ, revedeți articolele din revistă ale profesorului Mircea Duțu, despre unificarea legislativă). Chemaseră la aceasta „vocile” influente ale momentului, printre ei, Nicolae Iorga, Constantin Stere, Brătienii, Familia Regală, Regele și Regina deopotrivă – începuse, gest simbolic, dar semnificativ, ridicarea sutelor de monumente ale eroilor căzuți în Marele Război. După fundamentalul Proiect de Țară al Reîntregirii, urma un proiect- ecou, reconstruirea țării, ridicarea economică, în condițiile nou apărute (suprafața și populația mult crescute, reforma agrară, emulația internă – să ne amintim, unul dintre sloganurile epocii era: să facem „o Românie frumoasă și mândră, ca soarele sfânt de pe cer”).
În acest context, universitățile din provinciile revenite acasă, acolo unde existau, pe de o parte, deveneau „accesibile” profesorilor din Regat, pe de alta, se cereau integrate, românizate dacă era cazul. Nu știu care au fost explicit și oficial măsurile în această direcție luate de Ministerul Educației, sau cum se va fi numit el la vremea aceea, dar este vizibil că și în acest domeniu a existat o viziune, s-au derulat eforturi bine planificate. Acest lucru ar explica o altă observație interesantă, care rezultă dintr-o statistică simplă – și lacunară, pentru că îi privește numai pe matematicienii membri ai Academiei Române: imediat după Reîntregire, multe nume sonore ale matematicii românești s-au mutat de la București la Cluj, Timișoara, Cernăuți – mult mai multe decât fac astăzi acest lucru. Evident, au fost și deplasări în sensul invers.
Iată datele concrete, obținute după o răsfoire rapidă a Dicționarului membrilor Academiei Române, 1866-2010, de Dorina N. Rusu (Editura Enciclopedică, București, 2010): Theodor Angheluță (1882-1964; București, Cluj – din 1923), Caius Iacob (1912-1992; Timișoara, Cluj, București), Traian Lalescu (1882-1929; București, Timișoara – din 1920), Octav Mayer (1895-1966; Cernăuți – 1928-1929, Iași), Grigore C. Moisil (1906-1973; Iași, București), Alexandru Myller (1879-1965; București, Iași), Miron Nicolescu (1903-1975; Cernăuți – 1928-1940, București), Dimitrie Pompeiu (1873-1954; Iași, București), Constantin C. Popovici (1878-1956; Iași, București), Tiberiu Popovici (1906-1975; Cluj, Cernăuți – 1936-1942, Iași, Cluj), Simion Sanielevici (1870-1963; București, Iași), Petre Sergescu (1893-1954; Cluj, București, Paris – din 1946), Simion Stoilow (1887-1961; Iași, București, Cernăuți – 1923-1939, București), Gheorghe Țițeica (1873-1939; București), Victor Vâlcovici (1881-1970; Iași, Timișoara – 1921-1930, București), Gheorghe Vrănceanu (1900-1979; Cernăuți – 1929-1939, București).
Multe detalii ar merita subliniate: Traian Lalescu a înființat Politehnica din Timișoara și a fost primul ei rector, pe Gheorghe Țițeica l-am trecut în listă pentru că, din 1919, „a contribuit la organizarea Universității române din Cluj”, iar pe Dimitrie Pompeiu pentru că „a organizat Seminarul de Matematică al Universității din Cluj, în cadrul căruia a ținut prelegeri, 1919-1940” (D.N. Rusu, op. cit.), Simion Stoilow a petrecut 16 ani la Cernăuți, Miron Nicolescu a mers la Cernăuți imediat după doctoratul obținut la Sorbona, Paris, și încă altele.
Nu insist asupra amănuntelor biografice, subliniez însă că, în urmă cu aproape o sută de ani, parcă oamenii (profesorii universitari) erau mai mobili ca acum… Să fi fost vorba atunci de atmosfera generală, de impulsul-efortul de a face harta cât mai trainică, prin „transhumanță cultural-științifică” (de așa ceva este nevoie totdeauna, chiar și astăzi, în ciuda „comunicării digitale”, deci, impersonale), să fie vorba acum de o sechelă a „continuității la locul de muncă”, unul dintre criteriile cadriste ale deceniilor postbelice, sau de faptul că azi, dacă e vorba de plecat, se pleacă peste mări, țări și oceane? (Apropo: bate vânt de revenire – dar, des-pre asta, altădată.) Probabil și una, și alta. Iar ilustrarea prin matematicienii academicieni mi-a fost doar mai la îndemână, este sigur că poate fi extinsă la toate domeniile.
Avem mereu de învățat de la înaintași, de la vremurile trecute. Cu atât mai mult cu cât mereu este nevoie să facem harta cât mai trainică…