Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Urmuz și Eminescu

Presupun că vor exista cititori care vor fi contrariați de această alăturare cu tentă comparativă, dar mă grăbesc să precizez că intenția rândurilor de față este mai degrabă de a semnala o temă de cercetare și că între cei doi mari există mult mai numeroase legături, asemănări chiar, decât ne putem imagina la prima vedere. Evident, putem distinge un număr de paliere diferite ale discuției.

La modul exterior, neliterar, biografic – dar cu referiri psihologice, sociologice etc. – putem face o lungă listă de asemănări-corespondențe, unele cu adevărat semnificative. Nu intru în amănunte, întrevăd o teză de doctorat cu această temă…

Au trăit amândoi puțin, cam același număr de ani – ba chiar exact 40, dacă plasăm nașterea lui Eminescu în 1849, conform mențiunii din Psaltirea familiei. Au venit pe lume în familii cu mulți copii, cu o bună stare materială și bună educație. Nu au fost căsătoriți, au avut sau au fost bănuiți că au avut mai multe „amoruri”, nu neapărat fericite. Amândoi au avut legături strânse cu teatrul, prieteni buni printre actori. Moartea amândurora comportă o doză de mister, în ambele cazuri sunt sugerate probleme de sănătate, depresii, ba chiar și posibile agresiuni.

Inteligență, curiozitate științifică și putere de muncă ieșite din comun. Caietele lui Eminescu ne stau dovadă, în cazul lui Urmuz, ne bazăm pe mărturiile familiei, mai ales pe cele ale sorei sale Eliza. Lada de aproximativ un metru cub, pusă în 1930 la dispoziția lui Sașa Pană, Geo Bogza și Ilarie Voronca de mama lui Urmuz, amintește de lada cu manuscrise eminesciene donată de Maiorescu în 1902 Bibliotecii Academiei Române. Probând puterea de muncă a lui Urmuz, ea conținea multe versiuni „trudite” ale manuscriselor, peste zece de multe ori, plus două caiete cu cugetări și, jumătate din volum, partituri ale unor compoziții muzicale – pierdute încă din anii 1930. Aș extrage de aici și aș sublinia cu deosebire respectul amândurora față de textul scris, respectul pentru limba română.

O cultură impresionantă la amândoi: limbi străine, literatură, arte, mitologie, filosofie (mai ales germană) etc. Ambii au fost precoci, conștienți de menirea lor încă din copilărie-adolescență. În ciuda frapantei diferențe de amploare a operei, posteritatea celor doi este (la fel de) impresionantă. Cu multe sincope, perioade de „uitare” în cazul lui Urmuz, dar, în comparație cu numărul de pagini pe care le-a publicat, considerată în mai multe locuri ca uluitoare. Două argumente recente, numerice, despre care s-a mai vorbit în revistă: numărul de traduceri și numărul de portrete realizate de graficieni din toată lumea.

Mai adaug, pe acest palier, oarecum exterior, că biografiile celor doi încă mai suportă discuții, interpretări, investigații – iar pentru Urmuz (și familia lui) mai avem lucruri de aflat și chiar mai apar din când în când detalii inedite.

Legături-comparații între Urmuz și Eminescu s-au mai făcut.

Primele referiri țin, cum este de așteptat, de poziția lui Urmuz vizavi de Eminescu. Eliza Vorvoreanu o spune pentru prima dată: „Dintre poeți era în admirația lui Eminescu și a poeților simboliști francezi”. Nicolae Balotă, în monografia Urmuz, Editura Dacia, Cluj, 1970, preia informația: „Ar fi vrut să călătorească pe urmele exploratorilor, să cunoască întreg globul, să cerceteze obiceiurile tuturor popoarelor [asta, apropo și de curiozitatea științifică – n.m., GP]. Se mulțumea, deocamdată, să iasă la plimbare, cu poeziile lui Eminescu la subsuoară.”

O primă comparație directă Urmuz-Eminescu o face însă Geo Bogza, în Urmuz premergătorul, articolul de fond din revista unu din noiembrie 1930. Paragraful cu pricina este reprodus de Marin Mincu în antologia Avangarda literară românească. De la Urmuz la Paul Celan, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Pontica, Constanța, 2006 (pag. 17): „Astfel, dintr-o meditație care-l va fi dus cine știe peste câte granițe ale realității și din violența necesității de a fi prezent într-un concret pe care-l disprețuia și din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz, care, alături de Eminescu, prin zbuciumul și sfârșitul lor tragic, prin încăpățânarea de a nu găsi în viață vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsațiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe și în Franța galeria ciudată, de panopticum, a poeților blestemați.”

Îl aprobă Marin Mincu și-l întărește pe Geo Bogza: „Din aceste rânduri, atât de decise, se constată că lecția avangardistă este deja definitiv clasicizată, întrucât numele lui Urmuz va fi asociat în mod curajos celui al lui Eminescu, ilustrându-se astfel valoarea sa modelizantă pentru constituirea noii tradiții. În fapt, Geo Bogza nu exagera. Într-adevăr, cu puțină îndrăzneală, pentru un cercetător avizat, într-o istorie posibilă a evoluției formelor poetice românești, valoarea lui Urmuz poate fi comparată cu aceea a lui Eminescu. Prin Urmuz se poate observa cum, pentru prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine o achiziție românească.” (Toate sublinierile îi aparțin lui Marin Mincu – care chiar era un cercetător avizat…)

Nu elaborează aici Marin Mincu, nu știu dacă a făcut-o în altă parte, dar Geo Bogza adaugă nuanțe/argumente în cartea Eu sunt ținta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Editura Du Style, București, 1996: „Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a nu-i cere vieții vreun confort oarecare, prin sfârșitul tragic și puritatea aspirațiilor, Urmuz stă lângă Eminescu.” (pag. 53) Iar mai jos, pe aceeași pagină: „Cred că neobișnuitul vieții lui [Urmuz] l-a dus la o tensiune pe care n-a mai putut-o suporta. El a plătit cu viața literatura pe care a scris-o – și de aceea este atât de autentică.”

Merită subliniat că și Nicolae Balotă, în monografia amintită, menționează apropierea pe care Geo Bogza o face între Urmuz și Eminescu, justificându-l pe Geo Bogza: „El e, poate, singurul avangardist care putea face o asemenea legătură, fiind cel care nu se lepădase nicio clipă, chiar în anii acelui anarhism poetic, de Eminescu.”

Geo Bogza se referă la existența celor doi, Marin Mincu se referă și la evoluția formelor poetice românești. Pe terenul celor de pe urmă, al gândirii și filosofiei, subiectul este repus în discuție, pe un ton și mai tranșant (cu și mai multă îndrăzneală, ca să punctez precauția lui M. Mincu), recent, de poetul-filosof (existențialist la rândul său) româno-francez Sorin Cerin. Este vorba despre articolul Urmuz și pertinența sinuciderii, apărut în numărul din septembrie 2023 al revistei. Nu reiau, amintesc doar dinspre final că dl Cerin îl consideră pe Urmuz „cel mai important poet-gânditor român al secolului al XX-lea și unul dintre cel mai mari poeți-gânditori ai națiunii române, care să poată sta alături de Eminescu”. Formulările sunt categorice, argumentele sunt explicite. Important de subliniat: fiecare cu secolul lui, nu o comparație directă, care în literatură/cultură este în general un lucru delicat, nerelevant – cu un detaliu care merită remarcat: Urmuz este considerat poet. Poet-gânditor, poet-prozator-gânditor, dar de fiecare dată poet.

Aceasta este o afirmație care merită o discuție separată, pe care nu o abordez aici (ea este parțial întreprinsă în prezentarea cu același titlu ca textul de față pe care am făcut-o la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a XII-a, Chișinău, 31 august-2 septembrie 2023).

Iar luna viitoare, noiembrie, amintește chiar de acel noiembrie, al transformării în cenușă de stele…